Fumatul, Prietenii Greșiți și Lupta de a Găsi Iubire în Locurile Nepotrivite

 Am crescut simțindu-mă singură. O singurătate care nu era doar despre lipsa oamenilor din jur, ci despre lipsa unei conexiuni reale. Nu puteam vorbi despre fricile mele, despre suferințele care mă măcinau, despre golul pe care îl simțeam în suflet. Și, cumva, într-o zi, am găsit ceva care părea să umple acel gol – o țigară.

Țigara nu mă judeca, nu îmi punea întrebări incomode, nu îmi cerea să fiu puternică. Era singurul companion cu care puteam sta de vorbă în tăcere. Trăgeam din ea ca și cum fiecare fum îmi lua din durere, din anxietate, din frica de a fi singură. Cu timpul, nu mai era doar un obicei, ci un refugiu. Un refugiu toxic, dar singurul pe care îl aveam.

Apoi au venit prietenii greșiți. Oamenii care păreau că îmi oferă sprijin, dar care doar mă împingeau mai adânc în haos. Eram ușor de manipulat, dornică de atenție, gata să fac orice ca să simt că aparțin undeva. Intram în relații toxice fără să îmi dau seama, doar pentru că teama de abandon era mai mare decât dorința de a fi tratată cu respect. Preferam să mă agăț de cineva, chiar dacă acel cineva mă rănea, decât să rămân singură.

Relația cu mama s-a deteriorat și mai mult. Ea muncea fără oprire ca să ne întrețină, dar în ochii mei era doar absentă. Nu mai simțeam că avem vreo legătură. Poate că și ea își purta propriile lupte, dar eu nu vedeam decât faptul că, atunci când aveam cea mai mare nevoie de ea, era preocupată de altele. Așa că m-am îndepărtat și mai mult, căutând afecțiunea pe care nu o primeam acasă în oameni care nu o meritau.

Apoi a fost acea așa-zisă prietenă. O fată care, la început, părea că înțelege prin ce trec. Și poate chiar înțelegea – părinții ei trecuseră prin același haos prin care trecuseră și ai mei. Poate de aceea am simțit milă. Poate de aceea i-am dat tot ce aveam, sperând că astfel voi primi înapoi puțină afecțiune, puțină recunoștință. Dar, în final, ea a luat tot ce putea lua – inclusiv banii mei – și a plecat. Și eu am rămas din nou singură, cu încrederea și mai zdruncinată.

Dar, în tot acest haos, a apărut cineva care avea să schimbe ceva în viața noastră – viitorul meu tată vitreg. Un om blând, bun, diferit de orice altă figură masculină pe care o cunoscusem până atunci. Nu ridica tonul, nu controla, nu rănea. A fost o surpriză să descopăr că există și astfel de oameni. A fost prima dată când am văzut-o pe mama fericită, prima dată când am simțit că poate, doar poate, viața îmi putea oferi și ceva bun.

Dar încrederea mea era deja șubredă. Și, cumva, tot am reușit să o stric. Încă mă simțeam datoare față de cei care păreau mai pierduți decât mine. Încă credeam că trebuie să ajut, chiar dacă ajutorul meu însemna să mă sacrific. Așa că am făcut-o din nou – am furat bani de la ai mei ca să o ajut pe acea prietenă. M-am convins că făceam ceea ce era corect, că poate așa mă va aprecia, că poate așa voi primi iubirea pe care o căutam.

Dar tot ce am primit a fost dezamăgire. Dezamăgirea celor care chiar îmi voiau binele. Tatăl meu vitreg nu a țipat, nu m-a făcut să mă simt mai rău decât deja mă simțeam. Dar tăcerea lui, privirea mamei mele… acelea m-au durut mai mult decât orice pedeapsă.

În acel moment, am înțeles că trebuie să învăț diferența dintre a fi bun și a fi naiv. Că trebuie să îmi aleg mai bine oamenii cărora le ofer bucăți din sufletul meu. Că iubirea nu se cerșește, ci se primește acolo unde este reală.

Aceasta este o altă parte din povestea mea. O poveste despre greșeli, despre lecții învățate prea târziu, dar și despre speranța că, la un moment dat, voi reuși să mă ridic cu adevărat.