Cădere In Întuneric

Noul oraș era mai mare, mai zgomotos, mai rece. Blocuri gri, fețe străine, oameni grăbiți care treceau pe lângă mine fără să-mi arunce o privire. Mă aflam printre mii de oameni, dar niciodată nu m-am simțit mai singură.

Nopțile erau cele mai grele. Întinsă pe un pat străin, într-o cameră rece, ascultam sunetul traficului și încercam să opresc haosul din mintea mea. Dar gândurile veneau ca un val necruțător, ca o furtună care îmi sfărâma liniștea iluzorie. Îl vedeam pe el. Îi auzeam vocea, uneori șoptind cuvinte dulci, alteori urlând furios, scuipând venin. Îi simțeam atingerea. Mâna care cândva mă mângâiase, acum era doar umbra unui pumn încleștat.

Începusem să mă pierd în propriul meu cap. Plângeam fără motiv. Sau poate că motivul era prea adânc îngropat în mine, prea întunecat ca să-l pot rosti. Îmi era frică de oameni. Frică de mine. Nu mă mai recunoșteam. Corpul meu tresărea la cel mai mic zgomot. Orice umbră pe stradă îmi accelera inima într-o panică absurdă. Mâinile îmi tremurau. De fiecare dată când cineva ridica vocea, mi se făcea greață.

Nu eram doar rănită. Eram stricată. Și mă temeam că nimeni și nimic nu mă va mai putea repara vreodată.

Mă ridicam dimineața cu o singură dorință: să uit. Așa că am început să înec totul. În muncă, în oameni nepotriviți, în nopți fără somn. Îmi spuneam că sunt liberă, dar libertatea mea avea gust de autodistrugere. Căutam haosul ca pe un drog. Îmi era mai ușor să mă pierd în el decât să mă confrunt cu ceea ce eram cu adevărat: o umbră.

Într-o seară, când simțeam că voi exploda sub greutatea propriilor gânduri, am ieșit în oraș, fără un scop, fără o destinație. Mergeam fără să îmi pese unde. Picioarele mă purtau pe străzi reci, ude, luminate doar de farurile trecătorilor. În pieptul meu era o liniște bolnavă, ca înaintea unei furtuni.

Și atunci, telefonul a sunat din nou.

M-am uitat la ecran. Un număr necunoscut.

Frica mi-a înghețat sângele. De ce aveam sentimentul că știu cine este?

Mi-am ținut respirația, am apăsat răspunde și am dus telefonul la ureche.

— Tu credeai că ai scăpat de mine?

Vocea lui.

Atunci am înțeles. Oricât de departe aș fi fugit, oricât aș fi încercat să mă rup de trecut, el era încă acolo. Și mai rău decât atât... el nu plecase niciodată cu adevărat.