Captivă Într-un Cerc Fără Sfârșit

 

L-am cunoscut într-o seară ploioasă, când credeam că nimic bun nu mai poate apărea în viața mea. Străzile erau pustii, iar orașul îmi părea la fel de străin ca și mine însămi. El a apărut brusc, ca o adiere caldă într-o iarnă grea, și m-a făcut să râd într-un mod pe care aproape îl uitasem. Era carismatic, blând, diferit. Sau cel puțin așa credeam…

La început a fost un joc. O joacă nevinovată în care eu eram doar o femeie rănită, iar el părea cel care mă putea salva. Mă făcea să mă simt specială, iubită, dorită. Îmi spunea că sunt frumoasă, că merit mai mult, că el nu e ca celălalt. Și am crezut. Dumnezeule, cât de mult am crezut.

Am ținut cu dinții de această relație. Chiar și atunci când am început să văd semnele. Chiar și atunci când îmi vorbea urât, când mă făcea să mă simt mică, slabă, ridicolă. Am crezut că îl pot schimba. Că iubirea mea era suficientă. Că dacă mă străduiam mai mult, dacă deveneam mai bună, el avea să se schimbe.

Mă căsătoream cu el pentru că trebuia să fac asta. Pentru că îmi spuneam că e ultima mea șansă. Pentru că mi-era frică să fiu singură.

Dar singurătatea a venit oricum.

Într-un mod pervers, ironic și sfâșietor, eram mai singură lângă el decât aș fi fost vreodată fără el. Într-o casă care nu mai era acasă, în brațele unui bărbat care nu mă mai atingea. Trei ani. Trei ani în care a refuzat să mă privească, să mă iubească, să mă facă să mă simt femeie. Dar cu altele… cu altele putea. Muncă, „ore suplimentare”, nopți în care se întorcea târziu, mirosind a un parfum pe care nu-l cunoșteam.

Știam. Știam tot. Dar tăceam. Pentru că nu puteam accepta adevărul. Pentru că mă agățam de fiecare minciună, de fiecare scuză, de fiecare iluzie.

Până în ziua în care totul a explodat.

L-am văzut. Pe el. Cu ea. Prietena mea. Femeia pe care o credeam confidentă, sprijin, soră. Îi priveam râzând împreună, mâinile lor împletindu-se, lumina aceea în ochii lui – lumina pe care nu o mai văzusem de ani de zile. Și apoi, cea mai mare lovitură: copilul.

Copilul pe care el avea să-l aibă cu ea. Nu cu mine. Cu ea.

Am simțit cum aerul mi se taie, cum lumea se prăbușește, cum tot ceea ce fusesem, tot ceea ce sacrificasem, tot ceea ce îndurasem devenise un nimic absolut.

Și atunci am înțeles. Nu fusese niciodată iubire. Fusese doar o altă închisoare. O altă rană. O altă poveste care avea același final tragic.

Acum sunt singură. A nimănui. Într-o țară străină, fără un „acasă”, fără un „noi”, fără un viitor. Am rămas doar eu și fantomele trecutului. Am încercat să fug de ele o dată, dar știu acum că nu poți fugi dintr-un labirint construit chiar de tine.