Cum Trăirile Din Copilărie, Căsnicia Eșuată și Relațiile Trecute Mă Influentează Astăzi: Lupta Cu Emoțiile și Autocunoașterea

 

Când mă gândesc la trecutul meu, îmi dau seama că multe dintre fricile și nesiguranțele mele de acum își au rădăcinile în copilărie. Am fost prinsă între două lumi: una în care trebuia să fiu loială tatălui meu, să ascund adevăruri incomode, să protejez secrete care nu erau ale mele, și alta în care trebuia să fiu fetița cuminte, ascultătoare, care nu deranja, care nu punea întrebări și care nu avea dreptul să-și exprime sentimentele.

Tata se folosea de mine pentru a-și ascunde escapadele. Eram un pion în jocul lui, un intermediar între el și mama, o martoră la minciuni pe care nu le înțelegeam pe deplin, dar pe care eram obligată să le susțin. Simțeam că orice aș fi făcut, nu era niciodată suficient. Dacă încercam să fiu sinceră, riscam să destram o liniște fragilă, iar dacă ascundeam adevărul, mă simțeam vinovată. Era un joc dureros, în care copilăria mea se transforma în tăcere și în frică.

Mama era mereu acolo, dar parcă nu era. Muncea neobosit, încercând să mențină familia pe linia de plutire, dar în același timp îl asculta pe tata fără să îndrăznească să-l contrazică. Îl urma orbește, chiar și atunci când era clar că el greșea. Poate că așa a fost crescută și ea, poate că așa înțelegea iubirea și datoria față de familie. Dar eu, copil fiind, simțeam că sunt invizibilă, că nevoile mele nu contau, că durerea mea nu avea loc în acea casă.

Bătăile veneau ca un răspuns la orice. Nu conta dacă refuzam să mănânc, dacă luam o notă mică, dacă aveam o zi mai proastă. Disciplinarea se făcea cu palma, cu cureaua, cu tăceri apăsătoare care mă făceau să mă simt neînsemnată. Am învățat repede că greșeala nu era o opțiune, că trebuie să fiu perfectă, că orice slăbiciune aducea consecințe.

Apoi, a venit divorțul. O despărțire care nu a fost doar între părinți, ci și între mine și orice iluzie că familia mea ar putea fi vreodată un loc sigur. Procesul a fost brutal, plin de acuzații, de ură, de reproșuri. Am fost trasă în toate direcțiile, folosită ca monedă de schimb în războiul lor. Am simțit că trebuie să aleg o tabără, deși tot ce îmi doream era să fiu iubită, protejată, înțeleasă.

Ani mai târziu, aceste răni nu au dispărut. Ele sunt acolo, în felul în care mă raportez la mine însămi, în fricile mele de abandon, în modul în care îmi gestionez relațiile. Dar ceea ce am înțeles este că trecutul nu mă definește. Încet, încet, învăț să îmi vindec rănile, să rup lanțurile fricii și să îmi permit să simt, să vorbesc, să fiu.

Aceasta este doar o parte din povestea mea. Dar poate că, vorbind despre ea, pot oferi altora puțin din curajul de a-și privi trecutul în față și de a alege să meargă mai departe.