O Nouă Țară, Un Nou Început – Sau Cel Puțin Așa Credeam

 

Aveam doar 20 de ani, un rucsac ponosit, un troller obosit pe care îl trăgeam după mine și o hartă pe care o strângeam în mâini ca și cum mi-ar fi putut arăta un drum spre liniște. Dar nu exista o astfel de hartă. Nu știam exact unde mă va duce viața, nu aveam un plan bine pus la punct, dar știam un singur lucru: trebuia să plec. Să fug, să mă rup, să uit.

Inima mea era sfâșiată, sufletul îmi era rupt în bucăți. Încă simțeam ecoul ultimelor certuri, ale ultimelor lacrimi înghițite în liniște, ale ultimelor palme care mi-au ars pielea și mi-au învățat trupul să se teamă. Marinarul meu… omul care îmi furase inima și o strivise fără milă, era în urmă. Lăsat într-un oraș pe care nu voiam să-l mai văd vreodată, într-o viață pe care voiam să o ard din temelii.

Am ajuns într-un orășel mic, uitat de lume. Un loc unde nu mă cunoștea nimeni și unde, pentru prima dată în mult timp, nimeni nu știa povestea mea. Aerul era rece și curat, râu curgea lin prin centrul orașului, casele erau mari și bine îngrijite, iar oamenii îmi păreau calmi, aproape blânzi. O altă civilizație. O altă viață. Am început să cred că poate, doar poate, lucrurile începuseră să se schimbe. Că poate, pentru prima dată după mult timp, aveam să găsesc liniștea.

Dar liniștea a fost spulberată într-o singură secundă.

Telefonul a sunat. Pe ecran, un nume care a făcut ca tot sângele din corpul meu să înghețe. El.

Mi s-a tăiat respirația. Mâinile mi-au început să tremure, inima bătea atât de tare încât credeam că o voi auzi explodând în piept. De ce? De ce mă simțeam așa? Oare mai simțeam ceva pentru el? Nu… prostii… Cum aș fi putut iubi un om care m-a înșelat, care m-a bătut, care m-a umilit și m-a făcut să îmi blestem fiecare secundă în care am decis să rămân lângă el? Nu era iubire. Era furie. O furie necontrolată, sălbatică, care îmi ardea fiecare nerv, fiecare colț al sufletului.

Așa că am răspuns. Am simțit cum toată durerea, toată ura, tot ce strânsesem în mine luni întregi s-a adunat într-un singur cuvânt:
„Te urăsc din tot sufletul meu.”

Și am închis.

Am crezut că acela a fost finalul. Că era momentul în care mă eliberam. Dar nu. Realitatea avea să îmi demonstreze că adevăratul coșmar abia începea.

---

Orașul care îmi păruse un refugiu s-a dovedit a fi doar o haltă temporară. Banii începeau să se ducă rapid, locul de muncă nu era stabil, iar sentimentul că eram o străină mă apăsa din ce în ce mai mult. Noaptea, gândurile mă chinuiau. Oare făcusem bine plecând? Oare aveam să găsesc vreodată un loc unde să mă simt acasă?

Așa că am decis să plec mai departe. Spre un oraș mai mare, spre mai multe oportunități. Credeam că îmi croiesc un drum mai bun. Credeam că mă apropii de o viață mai bună.

Dar în loc de salvare, am intrat într-un coșmar mai negru decât toate celelalte. Un coșmar care avea să mă distrugă mai mult decât orice lovitură primită până atunci.