Împreună, dincolo de cicatrici

 Anii au trecut, dar umbrele trecutului nu s-au risipit niciodată cu adevărat. Încă mă trezeam în unele dimineți cu un gol în stomac, încă mai tresăream când auzeam un nume asemănător cu al lui, încă mai aveam momente în care mă întrebam: „Unde am greșit?” Învățasem să trăiesc singură. Nu pentru că îmi plăcea, ci pentru că nu știam altfel. Învățasem să mă descurc, să zâmbesc, să fiu puternică. Dar în adâncul sufletului meu știam adevărul – mă obișnuisem cu singurătatea pentru că simțeam că nu merit nimic mai mult. Și apoi, l-am întâlnit pe el. Nu a fost dragoste la prima vedere. A fost mai degrabă o curiozitate, un sentiment ciudat că mă aflam în preajma cuiva care mă înțelegea fără să fie nevoie de prea multe cuvinte. Și el avea cicatricile lui. Și el fusese rănit, trădat, dezamăgit. Poate de aceea ne simțeam confortabil împreună, fără presiuni, fără așteptări. La început, totul era simplu. Îl căutam pentru că îmi plăcea liniștea pe care mi-o oferea. Mă căuta pentru că îi plăcea modul în care râdeam la glumele lui. Nu voiam nimic de la el. El nu voia nimic de la mine. Era un echilibru ciudat, fragil, dar reconfortant. Dar eu nu știam să mă opresc. Nu știam să las lucrurile să fie naturale. Aveam nevoie să mă agăț de ceva, să simt că aparțin cuiva, să mă conving că merit o a doua șansă. Așa că am tras de el. Am încercat să-l conving că între noi poate fi mai mult, că putem fi ceva real. El, însă, era precaut. Rănile lui îl țineau departe, iar eu nu puteam să înțeleg de ce. Îmi spunea că îi place de mine, că se simte bine cu mine, dar că îi e frică. Că nu vrea să intre într-o relație doar ca să se piardă din nou. Și totuși, într-o zi, l-am împins prea mult. L-am forțat să-mi spună clar ce vrea, ce simte, dacă mă vede în viitorul lui sau dacă totul era doar o iluzie de-a mea. A plecat. Am crezut că l-am pierdut pentru totdeauna. Am crezut că, din nou, am distrus tot ce atingeam. Și poate că asta meritam. Dar apoi, într-o seară ploioasă – la fel ca atunci când l-am cunoscut pe cel dinainte – m-am trezit cu el la ușă. — Nu mai pot să fug. Nu mai vreau. Avea ochii obosiți, vocea tremurată. Îl văzusem puternic de atâtea ori, dar în acea noapte era vulnerabil. — Nu știu dacă pot iubi așa cum meriți, dar vreau să încerc. Dacă mă vrei, sunt aici. Și atunci am înțeles. Nu era vorba despre merit. Nu era vorba despre cine fusese mai rănit, cine suferise mai mult, cine avea mai multe cicatrici. Era vorba despre doi oameni care, în ciuda trecutului lor zdrobit, învățau să meargă mai departe. Împreună. Poate că, de data asta, cercul chiar putea fi rupt.